Dincolo de accentele directe, de formulările concrete, poezia Tatianei Scurtu Munteanu vibrează pretutindeni de sensuri sociale şi adânc patriotice, pe care le distingi aşa cum auzi noaptea vuietul unui râu fără să-i vezi apele pentru că, limbajul poeziei sale nu e decât convertirea superbei vehemenţe eminesciene, câştigând în simbol. Toate acestea sunt forme de expresie ale unui protest sfâşietor, sau poate căile prin care redă  dorinţa de eliberare a unei populaţii româneşti copleşită de zbuciumata istorie a unui pămâmnt românesc vremelnic ocupat de hoardele străine:

                  Pe cei ce i-ai dus cu tine

Înecaţi de căzăcime,

Pe care-i mai ţii în viaţă

Fără dreptul la speranţă.

Nistrule, de ce ai fi?

Bine-ar fi de nu te-am şti

Decât apă curgătoare

Şi nu râu ce faci hotare.

Nistrule, de ce eşti frate

Cu Prutul care desparte

Doi copii de-acelaşi neam,

Două frunze de pe-un ram?

…………………………………..

Pe pământu-nsângerat

Şi atât de-nveninat,

Că n-ai unde să te mişti

De atâţia comunişti.

Nistrule, e vina ta

Că ne-nghite secera,

Iar ciocanul ne tot bate

Şi din faţă, şi din spate.

Râuri, de v-aţi revărsa

Ca să ştergeţi lacrima

Copilaşilor ce vor

Să înveţe limba lor.

Limbă de care n-au parte,

Nu au şcoală, nu au carte,

Însă au vămi şi hotare,

Şefi de stat şi zile – amare.

          Râuri voi ce despărţiţi (p.13)

   Nu găsim nici o metaforă în această simplitate sublimă, fără să-i tulbure emoţia cititorului, fiindcă are o supremă tensiune şi chiar poeta este o metaforă. Forţa interioară a poetei e capabilă să comunice fără intermedii, când emoţia care este condiţia fundamentală a poeziei, transmite întregul mesaj de idei şi sentimente.

   E firesc să ne întrebăm: Care este, deci, specificul poeziei Tatianei Scurtu Munteanu? Idealul ei de estetică este determinat de dinamismul şi impetuozitatea vieţii, de caracterul cursului istoriei, de profilul spiritual al epocii noastre. Poezia nu poate evita aceste modificări ale matricelor contemporane şi treptat se conformează momentelor date.

   Arta versului şi concepţia asupra ei, din prezntul volum, reprezintă o realitate complexă. Aspiraţia către un limbaj, către o expresie cât mai fidelă omului cu întreaga lui problematică sufletească, a dus la o mare diversitate de mijloce şi orientări conforme gândirii poetei, temperamentului ei vulcanic.

    Dacă arătam mai sus că în poezia ,,Râuri voi…metafora este aproape inexistentă, nu înseamnă că în celelalte poezii nu există metaforă. Dinpotrivă, există, există o metaforă ca element al stilului, dar trerbuie numaidecât să aratăm că în mod firesc orice poezie are un ton metaforic, independent de prezenţa metaforelor în versurile ei sau chiar în ciuda aproape totalei lor absenţe. Cred că în structura versurilor sale, metafora şi-a rezervat o altă funcţie, disimulându-şi fizionomia specifică în fluxul emotiv pe un temei contrapunctic şi devenind un element al ritmului interior, ca în poezia Rugăciune, în sensul de organizare a mutaţiilor sufleteşti pe care le prersupune creaţia, prin care transmite un mesaj înălţător :

Rog cuvântul zi de zi

Să nu-mi ardă lumânarea,

Dar îmi picură din ceară,

Flacăra-mi soarbe candoarea.

Rog cerneala suferindă

Să nu-ntunece vederea,

Să-mi vorbească gându-n palmă,

Să nu-nşele mângâierea.

Rog privirile mărunte

Ca prin umbră să răsune,

Să rodească ochi în rouă,

Bulgări de cuvânt în lume.

                                 (p. 89)

         Cuvântul nu există în poezie printr-o valoare în sine şi nu are virtuţi intrinseci de ordin estetic. Toate cuvintele din poemele acestui volum sunt la fel de frumoase, iar în poezie rolul lor e absorbit de anonomat: ele sunt anonime ca notele muzicale, care nu conţin nici o virtute alta decât capacitatea de a vehicula mesajul poetului, de adeschide cititorilor căi de acces spre universul său sufletesc, ca să se poată confrunta cu propria lor viaţă. Cuvintele în poeziile Tatianei sunt frumoase fiindcă tuşeul poetic le imprimă fosforescenţă şi chiar atunci frumuseţea lor este în contextul poeziei. Ea este  poeta sentimentelor luminoase şi înălţătoare, O poetă care oferă omului nenumărate prilejuri de a se îmbogăţi sufleteşte, de a se modela după tiparele inegabile ale frumosului din viaţa de fiecare zi şi asta fiindcă tonul poeziilor îi aparţine numai ei ca o emanaţie a propriului său talent; tonul emoţional care conferă celor mai comune cuvinte valori poetice pătrunzătoare.

     Vocabularul poetului e întotdeauna a vremii sale, al societăţii şi civilizaţie contemporane. Cuvintele intră şi ies din poezie în funcţie de evoluţia realităţii înconjurătoare. Când o anumită realitate a dispărut, e cu totul firesc să nu mai întâlnim nici în limbajul poetului noţiunea care o denumeşte – sau să o întâlnim din ce în ce mai rar – după cum, când apare o alta, cuvântul respectiv îşi face loc treptat şi în poezie în ciuda unei anumnite rezistenţe provenind din obişnuinţă şi inerţie. Italianul Salvadore Quasimodo afirmă că poetul ,, parla del mondo reale con parole comune ( Vorbeşte despre lumea reală în cuvinte obişnuite)”

     Cititorul intuieşte în simplitatea umilă şi caligrafică a poeziilor Tatianei Scurtu Munteanu, dimensiunile unui suflet de profundă şi tulburătoare vibraţie umană:

Astăzi te naști prin mine,

Îţi duc eu crucea

Cu lacrimile răstignite.

Astăzi te naști prin mine,

Îți dau semnul meu zodiacal

Să-l moștenească nepoții tăi.

Astăzi ți-am mai furat un amurg,

Judecă-mă!

                                                   (Cititorului p. 30)

Versurile ei vibrează de ingenuitate şi candoare, creând o atmosferă care contaminează chiar sufletele cele mai greu accesibile şi oferind fiecăruia alt temei de a se judeca pe sine, de a se confrunta cu un ideal al tuturor valorile umane. Poeta demonstrează prin acest volum că nu s-a înstrăinat niciodată de oameni, de viaţa lor  şi nu ar accepta să cheltuie în jocuri ezoterice, aşa cum fac unii interesaţi să excludă poezia, literatura în general de la marea dezbatere de idei din zilele noastre. Aşadar, poeta şi poezia sa este aproape de sufletul oamenilor, a vieţii în general, fără a ezita banalităţile cotidianului uman, a urâtului şi a angoasei, despre care Heidegger crede că e o erezie ce înjoseşte însăşi noţiunea de om. Rilke ne spune şi mai clar că: ,,Dacă cotidianul tău ţi se pare sărac, nu-l acuza. Acută-te pe tine de a nu fi destul de poet pentru a fi înstare să-i extragi bogăţiile.”

   La Tatiana Scurtu Munteanu, materialul comunicabil prin emoţie reprezintă, fără îndoială rezultatul unor îndelumngate acumulări de impresii, cunoştiinţe reflexii şi stări de spirit, ocazionate de expreienţa sa, furnizate de permanentul său contact cu realitatea ambiantă. Această realitate poeta o cunoaşten aidoma oricărui om; ea le cunoaşte ca om şi nu ca poet, iar în contactul cu ele reacţionează de asemenea ca om.

Am talpa-n pașii tăi de pâine

Și mărul verde în orbite,

Am timpurile nepereche

Cuvintelor de azi și mâine. 

Ţin dorul care curge-n vie

Ca mocăneasca în uluce,

Ţin limba în sârmă ghimpată

Şi post în zi de poezie.

Cu mir și lacrimi de fecioară,

Șterg văduvitele meleaguri 

Și mutilatele istorii

Din harta ta, iubită țară!

                            Timpul nepereche.(p.17)

          Cu siguranţă, pentru a scrie aceste versuri poeta un s-a dus, spre exemplu,  în vie pentru a căuta acolo eleméntele unei viitoare poezii, iar dacă a fost, s-a datorat frumuseţii naturii, pentru aerul curat şi tonic din câmp unde a putut asculta muzica neobosită a păsărelelor din codru. Poezia a venit de la sine, în momentul când în sufletul ei s-a redeşteptat un sentiment, un gând, un vis, sau o imagine de altădată, determinând o înviorare crescândă  şi reeditând cu sporită intensitate  freamătul originar. Toate acestea fiindcă poezía are o perioadă de gestaţie, ale cărei legi ne sunt încă prea puţin cunoscute; ea (poezia) nu poate fi scrisă până când s-a prefigurat înăuntrul autorului.

   Poezia din acest volum place fiindcă e întotdeauna directă, fără intermedii:

Nu sunt ca voi –

Zăpadă-n primăvară

Şi nici împovărată de noroi,

Am părul despletit

Şi flori în poală,

Nu sunt ca voi, nu sunt ca voi, nu sunt ca voi.

Nu sunt ca voi –

Cu ochii plini de boală

Şi nici îndoliată de război,

Am hainele pe mal

Şi gândul în cerneală,

Nu sunt ca voi, nu sunt ca voi, nu sunt ca voi.

                                Nu sunt ca voi (p. 18)

   Cartea Tatianei Scurtu Munteanu freamătă de fiorul răspunderii faţă de litera scrisă. Poezia ei oxigenează inimile cititorilor săi.

Virgil Şerbu Cisteianu

by

Referinţă Bibliografică

VIRGIL ŞERBU CISTEIANU: O POETĂ A SENTIMENTELOR LUMINOASE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 februarie 2015