Sensurile profunde și ascunse

ale operei marchizului de Sade (2)

            Donatien Alphonse-François, marchiz și – mai apoi – conte de Sade (așa este prezentat autorul romanului Justine, opera sa reprezentativă, în Nota Editurii Doris, București, 1990), este tipul aparte de om și de scriitor „pe care ne-am obișnuit să-l condamnăm fără să-l citim, doar în baza articolului din cutare dicționar, ce ne informează, sec și simplist, că Sade este părintele sadismului” (Ed. Doris).

Ce ne spun dicționarele despre sadism?  Nu numai că este plăcerea bolnăvicioasă  „de a chinui pe alții sau de-a vedea cum suferă”, ci și „o perversiune sexuală, manifestată prin plăcerea de a supune partenerul la suferințe fizice și psihice”. La rândul său, internetul ne înștiințează despre Sade că „a fost un aristocrat francez, care a devenit celebru prin activitatea sa sexuală libertină, perversă și excepțional de violentă, dar și prin scrierile sale faimoase despre acest subiect”.

Mă rog, un portret foarte asemănător cu acela pe care Alexandre Dumas i-l face marchizului în romanul Ange Pitou: „neputând să se ridice la nivelul scriitorilor morali de prima mână”, Sade s-a complăcut în postura de „geniu al răului”, prin sufocarea virtuții și divinizarea publică a tuturor viciilor.

Cu completarea că toate aceste vicii (furtul, violul, bătaia cu biciul, homosexualitatea, privarea de libertate, prostituția, destrăbălarea unor călugări, falsificarea de bani, crima) sunt vechi de când lumea (vezi poeziile închinate de Sappho lesbianismului, homosexualitatea lui Deandosulea din Cartea celor o mie și una de nopți, uriașa corupție și decădere socială din ciclul lui Émile Zola, nelipsitele crime din principalele romane ale lui F. M. Dostoievski etc.), deci n-au fost nici inventate și nici „îmbogățite” sau „stilizate” de către Sade, ci cel mult experimentate de el, căci erau cunoscute și practicate de cam toți francezii timpului, nu numai de nobili și burghezii înciocoiți, dovadă marea destrăbălare și mulțimea crimelor săvârșite de „revoluționarii” iacobini în rândul tuturor stărilor sociale de la acea vreme: cler (mii de preoți nevinovați au fost uciși), nobili, târgoveți.

Nou este faptul literar că marchizul își „plimbă” eroina, pe blânda, frumoasa și virtuoasa Justine (virtuoasă și încrezătoare în Providență chiar după siluirea ei de călugări), prin diverse case, locuri și medii sociale, cumplite încercări din care scapă (jignită, bătută, exploatată și batjocorită, iar în final chiar condamnată la moarte de un tribunal de provincie pentru „furt, ucidere și incendiere”) cu încredințarea că „mi-a fost cu neputință să nutresc un singur sentiment virtuos după care să nu fi urmat de îndată un potop de rele”; nou este curajul cu care straniul autor spune lucrurilor pe nume (ticălosul Duborg îi aruncă în față orfanei de 12 ani că „această virtute cu care te tot lauzi nu-ți servește la nimic pe lume”, homosexualul marchiz de Bressac își justifică păcătoșenia prin impietăți de felul „acest Dumnezeu pe care-l mărturisești, nu este decât rodul neștiinței și al tiraniei”, iar planul uciderii mamei sale prin fiorosul sofism „Ce recunoștință aș putea să-i datorez pentru că s-a îngrijit de plăcerea ei?”, hiperperversul stareț Raphael îi spune cu cinism nefericitei, îndată după intrarea acesteia în mănăstirea augustinilor pentru a se închina în fața Fecioarei: „Stricată nenorocită, îți închipui că mai poți da înapoi? Ehehei, ai să vezi că era mai bine să fi nimerit într-o ascunzătoare de hoți decât la patru călugări reformați”, falsificatorul de bani Dalville, cel căruia Justine îi pansează rănile provocate de doi călăreți furioși, o va răsplăti în scurt timp cu privarea de libertate, bătaia cu biciul și cea mai neagră nerecunoștință rostită vreodată de „bipedul fără pene”: „Ingratitudinea, în loc de a fi viciu, este deci virtutea sufletelor mândre, tot așa cum binefacerea este cu siguranță cea a sufletelor slabe”, iar înrăita hoață Dubois, după 10 ani de la prima întâlnire, îi servește eroinei mostre consistente din filosofia nelegiuirii și a moralei dată peste cap: „Viciul nu este periculos decât pentru virtute, căci ea, slabă și timidă, nu îndrăznește nimic niciodată, dar dacă ar fi ștearsă de pe fața pământului, viciul nemailovind decât tot în vicii, n-ar mai tulbura nimic și ar face doar să înflorească alte păcate, fără a mai strica virtutea”); tot nou la marchiz este raportul răsturnat dintre virtute și viciu, precum precizează chiar el în deschiderea/prefața romanului („necazul chinuie virtutea, iar propășirea însoțește aproape întotdeauna viciul”), respectiv cum rezultă din acțiunea cărții, neîmpărțită pe capitole (cu excepția câtorva pagini la început și la sfârșit, romanul în sine – ne face cunoscut însuși autorul – se cheamă „nefericitele peripeții ale tristei și nenorocitei Justine”, relatate chiar de ea) și, desigur, așa cum în Cuprins sunt înfățișate cititorului cele 10 virtuți pedepsite de „secolul cu totul corupt” (Sade): pudoarea, pietatea, binefacerea și toate celelalte încercări, până la ultima – „salvează un copil din incendiu și ajunge după această faptă la un proces criminal”.

De fapt, această ultimă încercare la care este supusă Justine nu atât de destin, cât de nelegiuirea generalizată și de obtuzitatea magistraților/tribunalelor, îi oferă lui Sade posibilitatea să se răfuiască nițel cu Justiția vremii sale („Cele mai rapide proceduri se întâlnesc la tribunalele de provincie, alcătuite aproape întotdeauna din niște proști, rigizi și imbecili, sau din brute, canalii, împăcați cu gândul că niște capete mai luminate le vor drege prostiile, nimic nu-i oprește când e rost să facă vreo câteva”), din pricina căreia (firește, în bună măsură și din cauza sa) a avut atâta de suferit. Da, căci din cei 74 de ani ai vieții sale (s-a născut la 2 iunie 1740 în Paris), circa 30 (după unii „numai” 27) i-a petrecut în „nu mai puțin de 11 închisori” (printre ele Vincennes și Bastilia), cu două îndelungate „popasuri” la ospiciul din Charenton.

Cu toate că „moraliștii” și „pudibonzii” de-atunci și de mai târziu pun întemnițările lui Sade pe seama perversiunilor/sadismelor la care acesta se deda în timpul orgiilor, lucrurile sunt cu mult mai complicate, ba de-a dreptul neclarificate până în prezent în unele cazuri. De pildă, una din primele întemnițări ale marchizului a avut loc în 1768, an în care fostul sublocotenent din regimentul regelui este închis la Vincennes, pe baza acuzației văduvei Rose Keller (acuzație niciodată dovedită) că ea ar fi trebuit să suporte cumplitele orori ale acestuia. Dar, ne informează Editura Doris, se pare că Sade „mai făcuse cunoștință cu celulele de la Vincennes”. De-abia eliberat, năbădiosul marchiz se vede târât în „afacerea Marsilia”, „o poveste asemănătoare cu aceea întâmplată nenorocoase văduve” (Ed. Doris), motiv pentru care Parlamentul din Aix îl condamnă, în contumacie, la moarte. De ce în contumacie? Pentru că reușise ca, însoțit de o cumnată (sora soției sale), să fugă la timp în Italia…

Revine în Franța pentru alte multe probleme cu oamenii legii („un lung șir de arestări și detenții”), astfel că în 1784, cinci ani înainte de revolta iacobină, neîmblânzitul (posibil nenorocosul, ba chiar nefericitul) Sade se află după gratiile Bastiliei, de unde arunca – pe fereastra celulei – „nenumărate hârtii” cu ororile săvârșite de supraveghetori și, prin „portavocea” înjghebată din tubul pentru vidanjarea celulei, informa trecătorii despre torturile la care ar fi fost supuși deținuții. Ăsta, de alminteri, a fost motivul pentru care „unii autori îl consideră pe Sade principalul înfăptuitor al…căderii Bastiliei” (Ed. Doris).

După ieșirea din ospiciul Charenton (fosta soție, devenită călugăriță, refuză să-l vadă),   neavând surse de trai și nereușind să se angajeze la vreo redacție, bibliotecă sau muzeu, marchizul falit are în anul 1800 nefericita idee să scrie romanul Zoloé și cei doi acoliți, cică roman „cu cheie”, dar în care lesne puteau fi recunoscuți Buonaparte și Joséphine. Firește, de îndată este săltat și întemnițat la Sainte-Pélagie, iar de aici este transferat la Charenton, unde moare pe data de 2 decembrie 1814.

La Charenton își redactează testamentul, în care se adresează „celor capabili să mă înțeleagă, iar aceștia mă vor citi fără nicio primejdie”, cerând/dorind ca după moarte „să-i dispară fără urmă și trupul, și sufletul”.

Ceea ce, desigur, nu se întâmplă cu sufletul, respectiv cu opera sa (nuvele, romane, piese, reportaje: Justine și continuarea sa Juliette, Crimele dragostei, Filosofia în budoar, Cele 120 de zile ale Sodomei etc.), îndeosebi după ce poetul Guillaume Apollinaire (1880-1918) descoperă sensurile adânci ale operei marchizului și – în carte Opera Marchizului de Sade (1912) – avertizează cititorul asupra specificității ei, de unde dreptul de-a fi inclusă printre „monumentele gândirii umane”.

La rândul lui, într-un studiu din 1930, Maurice Heine semnalează rezultatul pozitiv al persecuțiilor lui Sade în timpul vieții și după moarte: „cea mai mare parte a operelor sale sunt atât de căutate, încât au devenit…de negăsit”. Iar Editura Doris subliniază totala netemeinicie a opiniei lui M.A. Baudit despre marchiz și creația sa („opere de o monstruoasă obscenitate și de o morală diabolică”), de îndată ce avea să fie considerat, peste veac, spiritul cel mai liber care a existat până acum și unul dintre marii scriitori ai omenirii”. În plus, fiind Sade (alături de Stendhal) „un mare scriitor și un anticipator citat de către cei avizați” (Ed. Doris), psihopatologia trebuie să-i rămână profund îndatorată acestui „spirit singular”.

Sighetu Marmației,                                                                                      George  PETROVAI

8-9 sept. 2022

Facebooktwitterby feather