Aducere aminte, un fel de parastas literar
in memoriam dr. Valeriu Bistriceanu
Ar fi vrut să mai trăiască. Era un doctor ideal, ca să zic așa. Frumos, blând, răbdător și elegant în egală măsură. Era doctorul orașului. Iubea cultura într-un fel artistic de neimaginat. Și-a format ”gustul” artistic în preajma spectacolelor celebrului teatru de la Piatra Neamț, în vremi de culme. A avut, acasă, la părinți, parte de o bibliotecă selectă. Ce să zic, a fost un om deosebit de firesc. Iubea viața, oamenii, cuvintele și profesia. I-am dedicat o carte, împreună cu toți cei care l-au iubit. Lucrez la a doua ediție a acesteia. Sunt împlinit sufletește pentru că știu ce înseamnă recunoștința. Doctorul Valeriu Bistriceanu e deja o legendă. E cel mai bun cetățean al Buzăului. Reprezentativ prin profesie și prin felul său social aparte. Când scriu despre el, plâng ca un copil orfan. Ar fi vrut să mai trăiască, însă, în același timp, voia să plece, îi simțeam atracția puternică spre Cer. Gândesc și cred că a ales bine. El și Dumnezeu știu mai bine. Îl visez tot timpul. Nu e un coșmar. Îmi vorbește, râde, glumește. La propunerea mea și a conducerii Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău, doctorul Valeriu Bistriceanu a fost declarat ”Cetățean de Onoare ” al Buzăului, post-mortem. Îi mulțumesc directorului Casei de Cultură, Vasile Minică, și primarului Constantin Toma, pentru că, dincolo de gânduri, au înțeles că prof. dr. Valeriu Bistriceanu a fost ceva care a contat enorm în viețile noastre uneori foarte anoste. Avea dărnicie sufletească, îți făcea cadou bucurii greu de imaginat, cuvinte simple spuse/rostite cu un duh special. A iubit viața, mai ales viața pacienților săi. Pentru mine, dr. Bistriceanu nu a murit. E viu în lacrimile mele. Colegii mei de redacție, Stelian Grigore, Irina Mirică și ceilalți, îl au drept reper moral și uman. Ne-a fost drag tuturora. Tare m-aș bucura să citească aceste rânduri. Uneori mă îndoiesc de faptul că ar exista încă o lume, cealălaltă, adică. Dar nici nu pot să nu cred că dr. Bistriceanu e nicăieri. Nu scriu cu rațiunea, scriu cu sufletul. Să pleci la 62 de ani e cam devreme. A murit pentru noi toți din jurul său. Ca un Ahile vulnerabil într-un singur loc. Îi sărut mâna de luptător cu viața. Îi sărut viața de Apoi. Prin El am primit o lecție de viață estetică. Să ne trăiască în gând, măcar.
Marin Ifrim, 11.06.2018



![]() |
Referinţă Bibliografică |