Scriitorul Ion Panait în mijloc (în cămașă albă) la o lansare de carte
O istorie literară a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XXIX)
Ion Panait, veșnicul prieten al lui Dumitru Pricop, a venit la Buzău de zeci de ori. Îi plăcea să recite, iubea viața, bea vinul ca și cum l-ar fi plouat direct în gură. Cânta ca un dascăl profesionist. De fapt, era un om religios. Când deschideam câte o manifestare, nu uitam să anunț publicul că între noi se află cel mai mare poet vrâncean: Dumitru Pricop. Bietul Ion Panait a răbdat chestia asta de câteva ori, apoi, într-o zi, foarte alb la față, mi s-a adresat de față cu Pricop: ”Marine, nu ești corect. De ce Mitică e mai mare poet decât mine? Sunt foarte supărat pe tine”. Am încercat să-i explic că așa vede critica literară lucrurile. Ca să nu mai zic de cititori. Și i-am spus-o verde în față: ”Din punctul meu de vedere Dumitru Pricop e mult mai poet decât tine”. Nea Mitică nu părea surprins, mai trecuse prin astfel de momente hazlii. Cred că Panait juca teatru. După astfel de discuții, o dădea pe șpriț și pe cântat. Regret enorm că nu am măcar un film cu acest poet fascinant. A murit la foarte scurt timp după Dumitru Pricop. El nu are statuie. Ar merita. De fapt, țara noastră duce o lipsă cronică de statui. Avem mii de școli. Câte dintre acestea au o statuie la intrare sau înăuntru? Așa ne pierdem trecutul, istoria, tradițiile. Există școli din care au evoluat mari scriitori. Unde sunt statuile lor? Există profesori care, timp de o jumătate de deceniu, au muncit la catedră precum salahorii. Nici ei nu au statui. Memoria țării poate fi păstrată și în statui nu doar în nu știu ce arhive prăfuite sau în academii pasive. În fața Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău se impune maiestuos și ferm statuia lui Ion Irimescu, o lucrare care dă prestană întregului platou al insituției. Iată ce a scris publicistul și scriitorul Valentin Muscă la moartea lui Ion Panait, în ”Ziarul de Vrancea” din 8 septembrie 2009:
Poetul Ion Panait a plecat la ceruri
”A fost vreme de 40 de ani martorul creșterii și decadenței vieții culturale vrâncene. Ion Panait face parte din prima generație de scriitori care au avut șansa să publice volume nededicate soarelui de la răsărit. Omul de litere Ion Panait a intrat de ieri în eternitate, pe când se afla cu familia în vacanță, adăugindu-se pleiadei de autori vrânceni care ne-au părăsit în ultimii doi ani. Născut la Piscu, judetul Galați, Ion Panait a debutat cu poeme în revista „Luceafărul” la jumătatea anilor 60, în primii ani ai dezghețului ideologic într-o Românie care venea după două decenii de stalinism. În anul 1970 i-a apărut primul volum, „Noaptea unde mă închin”. În acei ani frumoși Ion Panait ajunge în Focșani, la redacția ziarului „Milcovul”, fiind coleg de redacție cu marea realizatoare tv de mai târziu, Jana Gheorghiu, dar si cu tinerii, pe atunci, Florin Muscalu și Alexandru Crihană. În acel Focșani nedemolat încă de sistematizatorii comuniști, în care un general ramolit plimba cu o trăsură din anii 30 călători de la Gară la Piața și invers, a început activitatea tânărul Ion Panait. Scriitor al prieteniilor nedespărțite decât de veșnicia mortii, „strainul” Ion Panait s-a transformat în scurt timp în focșăneanul Ion Panait, fiind printre cei care au pus bazele majoritătii activităților culturale din acest județ. Iubitor al verbului întrupat pe o coală de hârtie, dar și al recitalurilor în jurul unui pocal cu licoare dumnezeiască, Ion Panait a fost pentru aproape patru decenii scriitorul inconturnabil al celor care poposeau culturalmente prin Focșani. Prieteniile cu Dumitru Pricop si Constantin Ghiniță, legate în acei romantici ani 70, când doar cinci taxiuri deranjau liniștea orașului și Biserica Domnească lucea în răsăritul soarelui, au dus la înjghebarea unei activități scriitoricești nemaiîntilnite pe pământurile Vrancei. Reprezentativ pentru prietenia acestor oameni trecuți prea devreme dincolo este Salonul Literar Dragosloveni, cea mai importantă manifestare culturală postbelică din Vrancea. Sacrificat prea ușor de criticul Ion Rotaru în a sa mult prea subiectiva „Istorie a Literaturii Române”, Ion Panait va rămâne pentru istoria literaturii române un scriitor important, autor a 20 de volume, dintre care amintim „Deosebirea de pământ” (1983), „Memoria clepsidrei” (1987), „Vina pentru Roberto” (1990), „Plânsul” (1998), „Bonjour tristesse”(2000), „La marginea curcubeului”(2001), „Poeme” (2000), „Latifundiile trădării” (2003), „Binecuvântatul infern al iubirii (2003), „Amurgul zilei de mâine” (2004), „Timpul în rochie albă de noapte” (2005), „Dansând în oglinda” (2006), „Vântul care se uită pe geam, ”Insomnii cu haiku-uri” (2008) și „Contemplația umilinței”, un volum al bilanțului unui poet care a fost martorul creșterii și decadenței vieții culturale vrâncene, înainte și după 1989 și va rămâne printre puținii poeți vrânceni recunoscuți dincolo și dincoace de Milcov. Metaforic vorbind, de o bucată de vreme, Salonul Literar Dragosloveni a început să plece spre ceruri. Pricop, Ghiniță, Panait, vedetele manifestării anuale sunt acum împreună, acolo, sus, iar jos, noi, cei de pe margine. Să vă fie țărâna ușoară și să vă bucurați de veșnicia lumii de dincolo! (Valentin MUSCĂ)”. Ion Panait merita un asemenea onor, o asemenea prezentare. Am reprodus-o ca să înțeleagă și cei care nu l-au cunoscut cam ce fel de invitați am avut de-a lungul timpului la Casa de Cultură. El și Dumitru Pricop aduceau de fiecare dată lumină în instituția noastră. Priveam sala mică, arhiplină, ochii celor din sală, și le citeam admirația din priviri. Era sărbătoare.
Marin Ifrim, 04.08.2018



![]() |
Referinţă Bibliografică |