Ce-aveam să-ți spun din conu-mi autíst?

Ca o fanfară, viscolul de-afară

Pornise dansul lupilor, încins.

Eu încercam, de-nsingurare-nvins,

Să te mai sun din lumea mea precară.

Dar, cum mă știi, fatal de indecis,

Eu și de astă dată-am dat-o-n bară

Și, refulând ispita temerară,

Am apăsat to clóse* și am închis.

Ce-aveam să-ți spun din conu-mi autíst?

Că vine încălzirea cea globală?

Că șarlatanii ne întind momeală

Un loc pe lună la un tur de vist?

Dar toate ástea-s vorbărie goală.

N-aveam să-ți spun decât că mai exist.

_________________________

*To clóse (engl.) – a închide.

Ne-am despărțit ca două coji de nucă

Ne-am despărțit ca două coji de nucă

Când vine toamna-al rodului extaz

Și-nnebunește via. Ție, de răgaz,

Îți era dor, iar mie  –  dor de ducă.

Subiect banal, dar demn de dramă caz

În era noastră computerizată

Când singurárea inima-ți săgeată

Și-ți intră-n os al timpului macáz.

Acum, când via noastră iar e beată,

Când nucii iarăși se descarc’ de rod,

Nu crezi c-ar fi, iubito, mai cu rost

Să re-nnodăm un nod ce-a fost odată

Și să tăiem al despărțirii nod,

Iar de n-o fi, să credem c-ar fi fost?

La ce-ar mai urma, respectabilă doamnă

Când pomul vieții-mi se scútură-a toamnă,

Când anii-mi se-nșiră triunghiuri, cocorii,

Din est spre apus când se vântură norii

Și-n sufletul meu, răvășit, se întoamnă,

Când zborul ce-l frânseși din fașă candorii

Azi nici te urăște și nici te condamnă,

La ce-ar mai urma, respectabilă doamnă,

Să-ncerci, din cenușă, s-ațâți iar fiorii?

În numele rănii ce încă mai súsură

Și cel al durerii că te mai iubesc,

Ardoarea-mi respinsă o-nvăluie-n púrpură,

Îngroapă-o-n acorduri de hău baladésc.

E-n van să disémini târzie regrete,

Nu-nvie-n veci morții, Anaxaréte.

Când pleci ca o bacántă,

vâslind spre alte creste

Nu nasc, când vrem, Lafárgii și nici nu mor ca dânșii

Îndrăgostiții lumii, ce și-au unit destinul.

Din alte lumi exemple  –  din jur  –  ne ies cu plinul

Ce fac în fața morții și númăr anii când și-i.

O lebădă, când pierde iubitul său, carmínul,

Din cer în hău se-arúncă (Ce devotați, deplânșii!),

Imaginar, în zboru-i, sărútă chipul blând și-i

Îngână cel din urmă, al veșniciei,  imnul.

Cum pleci ca o bácantă, vâslind spre alte creste,

Spre-o lume de petreceri, în largul ei tumult,

Din raiul nostru, castul, din înălțimi celeste

Eu cântul cel din urmă, al lebedei, l-ascult

Și mă arunc  –  privește  –  pe-o stâncă în tempéste,

Căci visul meu albastru s-a ofilit demult.

Mi-ai părut în térnul sónului litúrgic

Mi-ai părut în térnul sónului litúrgic,

Poate, prea Luceafăr, prea teréstră eu.

Tu – cu chipul pálid, rece, falnic zeu,

Eu – în agonia dansului valpúrgic.

Viața-și úrmă cursul apăsat și greu

După vechi precéptul, primul, demiúrgic.

Eu ascult cum curge lógosul litúrgic

Și potírul vinii, meritat, îl beu.

Ăsta-i firul vieții: este și nu este,

Fulg de păpădie, joc de scarabéi.

Poate, -a fost fortúna ce ne joacă feste,

Poate c-am sfidat-o, stând în calea ei.

În tiparul tristei file de poveste

Poate, -ai fost Vezúviu, poate, -am fost Pompéi.

Și parcă văd, în úrlet de-agaréni…

Izvoádele ne oblicésc, obéze,

Trecute vremi de doamne și domnițe,

Ce-ar fi știut a țese-n patru ițe

Și-a ține arcu-ntins pe meteréze.

Făceau și fițe cele păunițe,

Dar le făceau pe propriile speze

Și nu-și schimbau pe ritmuri vieneze

Nici plai, nici grai, nici viers și nici doinițe.

Izvoáde noi dau astăzi șfară-n țară

Că fíțele ne-ar face de ocară,

La coadă stând spre țărmii pubiéni.

Și parcă văd, în úrlet de-agaréni,

Cum capul lui Ianáche stă să sară

Și cruce-și fac martirii Brâncoveni.

Ai fost în príer mugur dat în floare

Ai fost în príer mugur dat în floare,

Ispită-n toamnă, măr neînceput,

Că însuși Zeus*, dacă-ar fi putut,

S-ar fi-nfruptat cu-o dulce sărutare.

Cum totu-i relativ și absolut,

Ai fost pe cer un astru: Lună, Soare

Și pe pământ – fecioară-ntre fecioare,

La focul sacru-al castității scut.

Ai fost un mit, un înger, o idee,

Mai mult o vrere, mai puțin femeie.

Prim element: foc, apă, aer, lut,

Din care Dumnezeu ți-a dat suflare.

În spațiu-timp  –  materie-n mișcare.

Iar de n-ai fost, să știi: așa te-am vrut.

_____________________________

*Zeus (pronunțare bisilabică: Zé-us).

Vioara strânge-ncins la piept arcuşul

Un meșter meștereşte o vioară.

Cum sapă-n lemn ca scúlptorul în rocă,

Butucul, gros, mai mult aduce-a focă

Decât a salt de ciută-căprioară.

Dar trece-o lună, trei, o iarnă, -o vară.

Plutind prin linii: clasică, barcă,

Ca, -ntr-un târziu, în truda-i solilócă,

Din mâna lui să nască o fecioară.

Vioara strânge-ncins la piept arcuşul

Şi sunetele sar ca-n príer mieii

Pe arc ceresc: roş-galben, bleu şi roz…

Un gând zălud şi-nchipuie culcuşul

În care trupul cântă – al femeii –

În măiestrite mâini de virtuoz.

De-atunci pe boltă-și poartă-ntruna árca

A fost cândva un trubadúr sadeá,

Luleá îndrăgostit de-o castelánă,

Matroana, însă, chip de pe icoană,

Ori nu știa, ori doar se prefăcea.

Luat captiv de-a dragostei bulboană,

Un vers suav țesea el la argeá

Și cum, în vis, regină o vedea,

I le-mpletea, sonetele, coroană.

Dar viața ce-i? Un joc de-a pitulárca.

Furată-n plină zi de-un sorb de iéle,

Domnița dispăruse printre ele.

De-atunci pe boltă-și poartă-ntruna árca,

Scobind cu zel prin pulberea de stele,

Etern înamoratul bard Petrárca.

Prin ce-ai supus ascunsei tale grații

N-au când să-și vadă norii-n cer de coame,

Vapoarele n-au loc pe oceáne*,

În gări sunt toate trenurile-n frisoane,

Bărbații își dau coate-n polinoame.

Din Moscova, New Délhi și Vancouvru,

Jakárta, Sánta Kláus, Ponterégiu,

Se-nșiră lanț bărbații a cortegiu,

De parc-ar fi la Mécca, nu la Lúvru.

Surâsul tău, când se desface-n floare,

Te mângâie, dar și te-nțeapă, -artisto.

Te-mpinge la păcat și la mustrare.

De-aceea râd în hohot ca Mefísto.

Prin ce-ai supus ascunsei tale grații

Nu doar hidálgii lumii – toți bărbații?!

__________________________________________

*Vocalele în hiat (învecinate) „e” și „a” din cuvântul „oceane”

fac parte aici la rostire din silabe diferite (o-ce–á-ne).

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – sonete de dragoste din volumul „Hai, cântă-mă, mă daină…” / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 aprilie 2025