Aproape eternele măcinări caracteristice interiorului marcat de lirism scot la iveală intense acte existenţiale nemilos plasate sub nemiloasele raze ale nervalianului soleil noir de la mélancolie.

Volumul lui Dumitru Ichim, Cerşetorul porţilor de rouă (Editura Albatros, Bucureşti, 2001), urmează această perenă linie a Fiinţei, mereu cu speranţa aflării limanului celest, asumându-i flagelările ce se ivesc pe parcursul căii iniţiatice alese: Să mori nu moartea ta ci-a fiecărui ins se/ Cerea să mori cu braţele întinse/ Între pământ şi ceru-n plecăciune/ Îmbrăţişarea mea pe toi să vă adune.// arpele Evei i altul al lui Moise/ Prin voi se/ Ascundeau. Cine putea să-i prindă/ Că-n unul celălalt fugea ca-ntr-o oglindă?/ Veacuri curgeau pe harpele/ Unse cu paos/ Prăbuşirii în haos.// M-au pironit pe lemn. Sunt şarpele/ Lui Moise intrat pe sub Scriptură:/  Priviţi spre Mine ca leac de muşcătură!

Originile au un rol fundamental în procesul reamintirii unor adevăruri de odinioară. Spiritul plaiurilor mioritice însoţeşte elanul către redescoperire:  Doamne, în Vinerea Mare/ când înconjurăm biserica ducându-Te la groapă/ Lino Lumină/ din denia amară,/ spre lumânare/ veni o albină/ să se împărtăşească/ din potirul de ceară/ ce-a înflorit a ctitorie/ pe toi strămoşii ei din neamul albinei.// Era Vinerea Mare a României.// Jetfelnică/ insista să soarbă din nectarul/ crinului de foc,/ cuvenitul de înflorire feciorelnică/ a neamului ei în lumina de seară,/ Florile mugurind lacrima de ceară.

Versurile lui Dumitru Ichim pot fi asimilate unui mereu viu itinerariu al elevării, viaţa fiind prezentă în toată complexitatea ei. Astfel, omul e integrat ordinii superioare, cuprinzătoare a tainelor fiinţării. Poetul va înălţa imnuri acestei copleşitoare imensităţi. O gamă variată a năzuinelor artistului se regăseşte în aceste versuri ce ating tainele:

Nu mă opri în forme altfelul lui altfel,/ Ci să-mi cipopleti în piatră de inel/ Pentru rotiri de horă mereu sub semn străin,/ De am ajuns în strugur, adoarme-mă în vin.// Din vin mă fă o floare pentru o nuntă rară/ Să mă înalţ din ploscă un spic plecat de seară,/ şi iar te rog altcume cu vântul de câmpie:/ Nu mă oprin-n cuvinte şi aşa să fie.// Eu am plecat de mine cu drumul lui Cain…/ De-nchid în luturi geana, trezeşte-mă în crin./ şi dacă tac în piatră înalţe-mă alunul,/ Eu sunt în două corpuri şi totuşi sunt în unul,/ Mi-e frică, mă cutremur de marea întâlnire/ Când s-o resoarbe spaţiul în propria-i zidire,/ Când sta-vom faţă-n faţă ca ramura pe ape/ şi nu va fi departe, şi nu va fi aproape.

Părintele-poet Dumitru Ichim abordează cu succes i haiku-ul, întregind astfel imaginea unui scriitor complex ce introspectează cu asiduitate domeniul estetic. Astfel sunt realizate fecunde extensiuni spre teritorii lirice încărcate de sacralitate, odată cu invocarea  fără încetare a nepieritoarelor  rădăcini româneşti.

Octavian Mihalcea

by

Referinţă Bibliografică

OCTAVIAN MIHALCEA: RAZE ŞI RĂDĂCINI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 martie 2015