VIAȚA CA O SCÂNTEIE – VOLUMUL 1: EUGEN DORCESCU (TIMIȘOARA)

Interviul face parte din VOLUMUL 1 al proiectului „VIAȚA CA O SCÂNTEIE”, seria „Presă culturală”, un proiect Armonii Culturale Press (Revista & Editura), ISSN 2247-1545

Interviul prezintă 2 secțiuni:

S1. INTERVIU: 4 întrebări – Stroia Gheorghe, 4 răspunsuri – Participant

S2. AUTOINTERVIU: 4 întrebări – Participant, 4 răspunsuri – Participant

SECVENȚA 1: INTERVIU

************************

ÎNTREBAREA 1: Pentru a ne cunoaște mai bine, aș dori să ne spuneți, dincolo de valența dumneavoastră ca scriitor/artist, câte ceva despre OMUL care sunteți, lucruri pe care nu le-ați împărtășit până acum, dar care ați vrea, eventual, să se știe. Vă reamintesc, nu ne impunem limite, rețineri, pretindem doar sinceritate.

RĂSPUNSUL 1: Voi începe prin a relua, cu moderație, unele dintre ideile mele referitoare la tripartiția spiritual-existențială a societății, a publicului cititor, a publicului în general, precum și a efectivului de creatori, fiindcă societatea umană nu este, duhovnicește, omogenă. Oricine privește cu atenție în jur și are deprinderea de a reflecta descoperă de îndată că o comunitate cuprinde trei categorii de indivizi, amestecați aleatoriu, dar configurând trei lumi total diferite, între care funcționează o comunicare strict convențională, nicidecum una vitală: inșii religioși, ce trăiesc într-o lume unde Dumnezeu există; ateii, a căror lume este străină de Dumnezeu (în atotputernicia Sa, Dumnezeu poate decide și făptui orice, inclusiv să nu existe, pentru unii, existând, firește, în mod absolut); agnosticii, populând o foarte extinsă lume asemantică, redusă la aparență, o lume fără adâncime și fără perspectivă. Lumea credincioșilor este intensă, are profunzimea,  abisalitatea Sensului (ale Adevărului și încredințării); lumea ateilor, intensă și ea, are profunzimea Nonsensului (a neantului, a angoasei și a disperării); lumea agnosticilor are platitudinea asemiei (a sărăciei sufletești și a unei covârșitoare anxietăți latente). Individul credincios este, în felul meu de a gândi, „ființă întru mântuire”; ateul este „ființă întru moarte” (Martin Heidegger); agnosticul mi se pare a fi „ființă întru ființare”. Și atât. Nehotărârea, duplicitatea acestuia din urmă mă duc cu gândul la pasajul din Apocalipsa 3,14-16, privitor la Biserica din Laodiceea: „Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea”.

Eu, cum, desigur, știți prea bine, sunt un scriitor de factură spirituală și un om credincios, creștin ortodox. Mă străduiesc să fiu ceea ce voi deveni: „ființă întru mântuire”.

*

ÎNTREBAREA 2: Întrebarea mea forțează puțin nota, dar este parte a unei retorici intitulate „VIAȚA CA O SCÂNTEIE”. Ce argumente credeți că puteți aduce în sprijinul ideii generoase că viața dumneavoastră este cu adevărat o… SCÂNTEIE, care aduce lumină propriei persoane sau altora.

RĂSPUNSUL 2: Nu știu dacă viața mea este o SCÂNTEIE aducătoare de lumină mie sau/ și altora. Admit că, uneori, mi-am pus, poate, interlocutorul pe gânduri, cu o vorbă, cu o replică, generată de lecturile mele, de meditațiile mele, de experiențele mele, că am atras atenția  cu discursurile mele publice pe teme literar-artistice. Poate că scrierile mele vor fi adus unor cititori o geană de lumină, a gândului, a simțământului, a închipuirii. Pe de altă parte, eu sunt o persoană smerită, trăiesc retras, nu caut slavă deșartă. Suita notorietate – popularitate – celebritate – glorie nu m-a interesat și nu mă interesează. În ființa mea, omul empiric și cel artistic conviețuiesc în armonie, călăuziți de două mari enunțuri, nu doar utile, ci și salvatoare. Cel dintâi, aparținând lui Iisus Hristos, ne dă cheia înțelegerii de sine, decriptează statura și statutul nostru în univers. Iată-l:  „… fără Mine nu puteți face nimic” (Evanghelia după Ioan 15, 5). Întrucât „… cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii…” (Epistola către evrei 4, 12), enunțul hristic trebuie luat ca atare, à la lettre, ca un adevăr absolut, indiscutabil: fără Iisus, fără Dumnezeu, omul nu poate face nimic după voia Creatorului, chiar nimic, nu poate citi, nu poate scrie, nu poate vorbi, nu poate umbla, nu poate munci, nu se poate odihni, nu poate trăi, nu poate muri. Trăim cu toții acest adevăr, fără a-l conștientiza. Îl trăim spontan, instinctiv, empiric, comportamental, îl trăim și, trăindu-l, îl ilustrăm, ca pe o stare de fapt. Unii, însă, au revelația lui. Și această revelație, acest cutremur, acest impact, le schimbă radical viața. L-au descoperit pe Dumnezeu în ei înșiși și recunosc, în abisalitatea eului, adevărul rostit de Iisus. Tot ce ni se întâmplă în viață, exceptând, desigur, roadele nebuniei noastre, are menirea de a ne pregăti mântuirea.

Dacă un purtător al acestei revelații este poet (poate fi și teolog, filosof sau simplu credincios), el își va întemeia și elabora poemele pe câteva strategii definitorii, subsumabile noțiunilor de jertfă și de slujire. Simțământul atotputerniciei divine și al totalei neputințe omenești, corelat cu negrăita bucurie a conlucrării divino-umane de fiecare clipă, nu doar îi generează și îi hrănește scrisul, dar îl și validează pe acesta, ca făptuire mistico-religioasă.

Cel de al doilea enunț ne învață cum trebuie să ne trăim viața pământească, pentru a fi, atât cât este omenește posibil, fericiți: „Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel” (1 Corinteni 7, 7). Și, ceva mai departe: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh” (1 Corinteni 12, 4). În consecință, spre a nu viețui zadarnic, spre a nu ne irosi „talantul”, trebuie să ne identificăm darul și să-l punem în lucrare, fără nicio urmă de trufie. Atunci, binecuvântarea ne va învălui trupul, cugetul și sufletul. Și astfel, conștienți de statutul nostru și de menirea noastră, poate că vom lumina, cât de cât, cu o scânteie, calea vreunui semen.

*

ÎNTREBAREA 3: Care considerați că ar fi, în momentul de acum al literaturii și artei contemporane, câteva condiții necesare și suficiente, nu doar pentru a supraviețui, dar și pentru a atrage recunoaștere, admiratori și, de ce nu, un loc meritat în rama unui Timp, ai cărui stăpâni nu vom fi niciodată?

RĂSPUNSUL 3: Există un singur imperativ categoric al propășirii artei literare și al oricărei propășiri temeinice și de durată: prioritatea absolută a spiritului/ Spiritului. Altfel, îngălată în materialitatea inertă și perfidă, arta/ literatura nu poate spera decât, cel mult, la izbânzi mediocre. Mai exact: Cine nu știe SCRIPTURA nu știe nimic. Nu în sensul că n-ar fi acumulat cunoștințe, ci în înțelesul că știința aceea este abordată și pricepută greșit, fără discernământul tăios și veșnic biruitor al Duhului.

*

ÎNTREBAREA 4: Considerăm aproape întotdeauna că menirea unui scriitor/artist este cea de a crea, în primul rând pentru sufletul său și în al doilea rând pentru public, dar și de a descoperi, la rândul său, valoarea, acolo unde ea există. Credeți în șansă, sunt sigur. Ne puteți împărtăși, cu unul sau mai multe exemple,  dacă dumneavoastră înșivă reprezentați șansa acordată spre promovarea/afirmarea unei persoane?

RĂSPUNSUL 4: Da, am nădejdea (ca să nu zic, de-a dreptul, convingerea) că personalitatea și călăuzirea mea profesională  au  sprijinit sau chiar au decis afirmarea unor scriitori tineri, mulți dintre ei la debut. Am lucrat într-o editură, ca redactor, redactor-șef și, după 1990, ca director, și am vegheat, cu mare atenție și dăruire, la primul zbor al autorilor de gust și de talent. Am avut mereu dinainte nobilul exemplu al celor care, cândva, au dat curaj primelor mele drumuri în redacții de reviste și de edituri: Alexandru Philippide, Ștefan Bănulescu, Cezar Baltag, Marin Preda, Mircea Ciobanu, Magdalena Bedrosian… Sub girul meu au debutat editorial scriitori cunoscuți și recunoscuți astăzi, cum ar fi Victoria Milescu, Veronica Balaj, Nina Ceranu, Constantin Stancu, Constantin Mărăscu, Gheorghe Mocuța, Marcel Tolcea, Nicolae Roșianu și alții. Mai de curând, prin mijlocirea Școlii de literatură „Eugen Dorcescu-80”, m-am străduit, alături de soția mea, Mirela-Ioana Dorcescu, să încurajăm afirmarea unor autori tineri sau cu debut târziu,  afirmați convingător în prezent: Anișoara-Violeta Cîra, Mariana Anghel, Mariana Pâșlea, Ticu Leontescu, Marian-Cătălin Ciobanu, Marioara Rus, Ana-Maria Radu. De fapt, șansa e dublă și reciprocă: tinerii au avut, prin mine, șansa de a fi ajutați; eu am avut prin dumnealor șansa de a-i ajunta la nevoie, șansa de a nu păcătui prin omisiune.

SECVENȚA 2: AUTOINTERVIU

*****************************

ÎNTREBAREA 1: Alter-ego Eugen Dorcescu, îmi propun ca, în lumina celor afirmate anterior, să ajungem la câteva încheieri lămuritoare. Mai întâi: Care este, după opinia dumitale, arhitema poeziei spirituale, mistico-religioase, în general și, implicit, a celei pe care, cum susține exegeza, o cultivi?

RĂSPUNSUL 1: Arhitema poeziei spirituale, mistico-religioase este prezența și lucrarea lui Dumnezeu în ființa făpturii. (Lucian Blaga, Vreau să joc; Tudor Arghezi, Psalm; Vasile Voiculescu, Crucea-Jug etc.). Este adevărat, o parte însemnată a poeziei mele (așa cum este ea și atât cât este ea) încearcă a fi laudă și slujire a Numelui (Hashem). Iată ce notam în cartea mea de memorialistică Adam. Pagini de jurnal (2000-2010), Editura Mirton, Timișoara, 2020, p. 14, la data de Luni, 3 ianuarie 2000:

„M-am trezit cu un gând, pe care va trebui să-l aprofundez. Anume, un poet important nu scrie despre om: privit în sine, omul e prea mărunt pentru a fi subiectul unei mari poezii; la fel, un poet important nu scrie despre Dumnezeu: om fiind, nu-L poate cuprinde și, închipuindu-și că poate, cade în trufie, ratându-și poezia. Un poet important scrie despre relația (tainică) dintre Dumnezeu și om (ca făptură). Despre misterul acestei relații, despre drama și splendoarea ei. Astfel, poezia lui e și adevărată, și profundă, și perenă”.

*

ÎNTREBAREA 2: După decenii de lectură și de scris, după decenii de viață literară intimă, personală, sau comunitară, care crezi că sunt componentele elanului creator, forțele interioare ce asigură geneza unui text poetic?

RĂSPUNSUL 2: După convingerea mea, aceste forțe sunt talentul, meșteșugul și harul. Geniul nu diferă de talent prin origine și natură, ci doar prin anvergură. Geniul este apogeul talentului. treapta cea mai de sus a talentului. Talentul (geniul inclusiv) și meșteșugul sunt, în întregime, umane, contingente, mundane, pământene, limitate, sunt definibile și (meșteșugul mai ales) educabile, perfectibile. Talentul este capacitatea de a organiza și comunica sensuri. Meșteșugul este capacitatea de a organiza și comunica forme. Opera generată doar de talent și de meșteșug poate fi încântătoare, frumoasă, răscolitoare, dar nu depășește timpul și spațiul, nu trece dincolo de măsura omenească. Un splendid poem întemeiat pe talent și meșteșug este, spre exemplu, Doina lui Ștefan Octavian Iosif.

ÎNTREBAREA 3: Și harul?

RĂSPUNSUL 3: Harul este revelație. Nu poate fi concepută participarea la tracendență în absența harului. Spre deosebire de talent (inclusiv geniu) și de meșteșug (măiestrie, manieră), harul (grația divină) este cvasi-indefinibil, imprevizibil, nelimitat și suprauman. Poemele mari, importante, se nasc pe tărâmul abisal, neguros, situat, lăuntric, între subconștient și conștiință. Subconștientul aduce substanța viitorului text, iar conștiința îi conferă acesteia formă. Aici, poate interveni (sau nu) harul. Mesajul unui text poetic pătruns de har („după buna socotință a voii Sale” – Efeseni 1, 5)  sparge carapacea apăsătoare a lumii concrete, condiționate material, lasă în urmă timp și apațiu, iese din istorie,  trece în nemărginire și veșnicie, își apropriază taina, deschide larg contingența spre transcendență, spre metafizică, spre spirit. (Lucian Blaga, Izvorul). Și încă ceva: O poezie întemeiată doar pe talent și pe măiestrie poate viețui și în absența harului. Invers, harul, spre a se manifesta, are nevoie de o poezie clădită pe talent și pe măiestrie. Fiindcă poezia este lucrare omenească, iar harul e un dar, divin, nemeritat, ce animă, când și când, unde și unde, persoana umană și lucrarea umană, care, conștient sau nu, îl așteaptă. Un poem validat estetic prin talent și măiestrie este supravalidat estetic prin intervenția harului.

ÎNTREBAREA 4: Care ar fi trăsăturile structural-estetice definitorii ale unui poem străluminat de har?

RĂSPUNSUL 4: Reținem trei asemenea însușiri, mărci ale excelenței. La palierul semantico-stilistic, prezența simbolului, în accepțiunea conferită de noi, cândva, acestui concept, anume: „Simbolul este expresia lingvistică a unei realități antropocosmice”. La palierul categoriilor estetice: realizarea sublimului. La palierul structurilor ritmice: prezența secțiunii de aur, intens studiată, în poezia românească, de Doamna Mirela-Ioana Dorcescu. Poemul emblemă,  strălucit, al celor trei superlative absolute este Luceafărul eminescian. Q. E. D.

EUGEN DORCESCU – TIMIȘOARA

by

Referinţă Bibliografică

VIAȚA CA O SCÂNTEIE – VOLUMUL 1: EUGEN DORCESCU (TIMIȘOARA) – La mulți și binecuvântați ani, Maestrului EUGEN DORCESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 martie 2025