VIAȚA CA O SCÂNTEIE – VOLUMUL 1: GHEORGHE A. STROIA (Slobozia-Urechești, Bacău)

Interviul face parte din VOLUMUL 1 al proiectului „VIAȚA CA O SCÂNTEIE”, seria „Presă culturală”, un proiect Armonii Culturale Press (Revista & Editura), ISSN 2247-1545

Interviul prezintă 2 secțiuni:

S1. INTERVIU: 4 întrebări – Stroia Gheorghe, 4 răspunsuri – Participant

S2. AUTOINTERVIU: 4 întrebări – Participant, 4 răspunsuri – Participant

Motto: „Nu exagera cu iubirea față de tine, dar nu uita că nimeni nu te va iubi mai sincer decât … tine” (Gheorghe A. Stroia)

Secțiunea 1: INTERVIU

********************

ÎNTREBARE 1: Pentru a ne cunoaște mai bine, aș dori să ne spuneți, dincolo de valența dumneavoastră ca scriitor/artist, ce ne-ați putea spune despre OMUL care sunteți, lucruri pe care nu le-ați împărtășit până acum, dar care ați vrea, eventual, să se știe. Vă reamintesc, nu ne impunem limite, rețineri, însă pretindem doar sinceritate.

RĂSPUNS 1: Am considerat dintotdeauna că lucrul cel mai dificil e să vorbesc despre mine. Și chiar dacă uneori am fost nevoit să o fac, am făcut-o mereu cu simplitate, cu modestie, cu condescendență. Nu m-am considerat niciodată mai bun, mai uman, mai isteț, mai talentat decât alții. Dar, de cele mai multe ori, m-am considerat mai norocos decât alții, pentru toate lucrurile bune pe care Dumnezeu mi le-a oferit. Mi-a dăruit viață, să mă nasc, să cresc, să evoluez, să am senzația măcar pentru câteva clipe că sunt stăpânul propriei vieți.

Mă consider un om norocos, în primul rând, prin familia pe care o am, pentru ceea ce reprezint pentru ea și  pentru ce reprezintă ea pentru mine. Într-o lume din ce în ce mai tulburată de rele, din ce în ce mai dezechilibrată, lumea mea, a familiei mele, are, încă, cer albastru, stele, armonie, bunătate, empatie, dar și curaj, dorință de progres. Nu ne considerăm familia perfectă, însă suntem familia perfectibilă, mereu acceptăm și învățăm unii de la alții câte ceva și ne dorim să ne fim mereu aproape, să ne respectăm și să ne susținem reciproc.

Am trecut deja de nunta de argint cu Adorata mea, muza care mi-a strecurat în suflet Poezia. Sunt tată cu normă întreagă a doi fii minunați, care sunt doi oameni adevărați, de a căror educație suntem responsabili, dar și mândri cu toții. Deși m-am născut într-o familie de oameni simpli, am crezut întotdeauna că nu trebuie să devenim răi, ca să ne placă oamenii, ci trebuie să rămânem buni, ca să ne iubească Dumnezeu. Nu există lume fără suferință, dar la fel de bine, nu poate exista suferință fără lume, așa cum spuneam mai demult într-un psalm:

„Dă-mi, Doamne, suferință

Cât să mă poți salva

Să faci din mine Cerul

Plângând în poala ta…”

(Gheorghe A. Stroia, „Crug”)

Ca scriitor, sunt membru al LSR din 2011 (distins de președintele național al Ligii, scriitorul Al Florin Țene, cu „Virtutea Literară”), membru al ARA (Academia Româno-Americană de Arte și Științe, președinte Ruxandra Vidu) din 2013, iar din 2024 sunt membru al UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști, Filiala „Presă Culturală” București, președinte Marian Nencescu). Deși termenul de „scriitor” pare pretențios, am scris despre ceea ce sufletul mi-a dictat, despre ceea ce viața mi-a aratat, dar întotdeauna doar despre ceea ce a meritat. Sunt recunoscător pentru oamenii pe care i-am întâlnit și pe care i-am descoperit, indiferent dacă au intrat în viața  mea pentru o clipă, pentru un timp sau chiar pentru întreaga viață. Unora le datorez sentimente, altora recunoștință, altora amintirea gravată pe inimă, prinsă în ramă de suspine.

Ceva despre care nu am spus nimănui? În general sunt o fire extrovertită, comunicativă, uneori pălăvrăgesc, dar încerc să păstrez o măsură a lucrurilor. Sunt o fire confesivă, îmi deschid cu ușurință sufletul și asta nu este întotdeauna lucrul cel mai bun. Îmi amintesc de copilăria mea, simplă, săracă, într-o casă cu multe suflete, cu frați mulți, pentru care munceau din greu două perechi de mânuțe, curajoase, bătăioase, care înfruntau grija fiecărei zile cu stoicism. Mereu am fost „băiatul mamei”, mama având pentru mine un loc aparte, în primul rând prin grija ei simplă, dar curată, pentru dragostea ei, dar mai ales pentru suferințele îndurate pentru noi, copiii. Când mai făceam câte o poznă, mama ne „adresa” câteva pălmuțe, dar apoi se plângea să nu mai fim obraznici că o dor mâinile, la câtă nevoie de disciplină avem.

Era o iarnă din aceea frumoasă, cu ninsori cât casa, prin care tata făcea tunele, să putem ieși în stradă să mergem la școală. Într-o duminică, mergeam cu copiii de pe stradă să ne dăm cu săniile pe gheața unui iaz din apropiere. M-am învârtit cu sania, urlând de bucurie, până când am reușit să aterizez într-o copcă făcută de vreun pescar isteț. Au sărit camarazii de joacă și m-au scos imediat. Era puțin geruț afară, așa că până la poarta casei devenisem o sculptură de gheață, cu țurțuri groși atârnați de haine. A venit mama fuguța, m-a dus în casă, m-a așezat lângă sobă, în timp ce mă alinta cu niște palme, menite doar să mă dezghețe mai repede. După ce m-a schimbat de haine, mi-a îndesat pe gât o cană fierbinte de ceai, m-a vârât sub plapuma groasă. Recunosc, nu am răcit deloc, nu am tras niciun strănutat, dar mă gândesc cu groază, ce aș păți dacă acum, după mai bine de 50 de ani, aș cădea din nou sub copcă.

Ce vremuri, ce timpuri, câtă frumusețe și inocență purtam atunci în suflet! Mamă, tată, frățiorii mei dragi, unde v-ați pierdut printre troienele timpului nemilos? Deci, cine sunt eu? Probabil cel mai înalt om de pe pământ, căci știm cu toții… Cel mai înalt om de pe pământ este omul care se roagă, pentru că se ține cu mâinile de porțile Cerului.

ÎNTREBARE 2: Întrebarea mea forțează puțin nota, dar este parte a unei retorici intitulate „VIAȚA CA O SCÂNTEIE”. Ce argumente credeți că puteți aduce în sprijinul ideii generoase că viața dumneavoastră este cu adevărat o… SCÂNTEIE, care aduce lumină propriei persoane sau altora.

RĂSPUNS 2: Să nu disprețuim niciodată pe cei mici. Iată, lumânarea poate face ceea ce nici soarele în toată măreția lui nu poate, să lumineze noaptea. Da, viața este o scânteie, însă cu menirea directă de a aprinde focul, de a întreține flacăra. Faptul că viața mea este o scânteie e deja o certitudine: respir, trăiesc, visez. Am încercat mereu să cântăresc lucrurile, nu pentru a obține un avantaj, ci pentru ca alegerile făcute să îmi aducă liniște, fără să deranjeze tihna altora. Am avut mereu principii, pe care nu le-am abandonat și în scânteia cărora mai cred, încă. Nu cred că e suficient să respiri, ca să îți dovedești că trăiești. E lesne de înțeles că trăiești, deci greșești, însă rău cu intenție nu am făcut și nu voi face nimănui în veac. Mă întrebase cineva într-un interviu („Scriitori vrânceni contemporani, prin interviuri”, prof. Culiţă Ioan Uşurelu, Ateneul Scriitorilor, 2012) dacă am dușmani. Răspuns și acum, ca și atunci, că: „pentru mine cuvintele dușman/dușmănie nu au nicio semnificație, dar dacă cineva nutrește față de mine astfel de sentimente, este strict problema lui”. Scânteia generează Lumină și Bunătate.

Am profesat câțiva ani la catedră și sunt convins că am reușit să fiu scânteia sau că am aprins în sufletele învățăceilor mei scânteia cunoașterii, a recunoștinței. Îmi aduc aminte că în calitate de profesor, am fost mereu aproape de copii. Cum matematica este indigestă, în general, am transformat ecuațiile și geometriile în povești, pe care copiii le ascultau cu interes. A venit la mine, odată, o elevă de liceu care picase BAC-ul la matematică, la celelalte materii promovând cu brio. Parcă o văd că îmi spune: „- Domnule profesor, am doar o singură rugăminte la dvs: să nu îmi spuneți că sunt dobitoacă, deoarece știu asta!”. „- Cum așa?” întreb eu, mirat. „- Păi, doamna profesoară la care făceam pregătire, de 3 ani îmi spune că sunt dobitoacă, încât am ajuns și eu să cred asta”. Eleva nu era nici pe departe „dobitoacă”, era talentată la română, doar că matematica neînțeleasă de ea continua să-i sporească suferința. A muncit pe rupte și la sesiunea din toamnă, în doar două  luni a reușit să promoveze examenul la matematică, cu nota 8,90, pornind de la 3,60. A devenit și ea profesor, dar de limba și literatura română, iar eu am câștigat un suflet și un prieten pe viață. Scânteia zămislește cunoaștere, recunoaștere și recunoștință

Îmi amintesc de o prietenă dragă, poeta Aristița Buciu Stoian, de la Drobeta Turnu Severin care, din prea multă modestie, încă nu era convinsă, după zeci de ani de scris poezie, că scrie bine. Ne auzeam foarte des la telefon, iar la prima mea audio-recitare live din poezia scrisă chiar de ea, a rămas mută de uimire. S-a recules preț de câteva clipe și mi-a spus: „Cât de tare m-ai emoționat! George, cine a scris minunea asta, e poezia ta? Recitată de tine sună atât de frumos!” Mă suna cu frecvență de 1-2 săptămâni și de fiecare dată îmi spunea că s-a încărcat, cât să mai trăiască până la următoarea sesiune de recitare. Ultima „întrevedere” telefonică a fost direct de pe patul de spital al Aristiței, când, cu glas stins, m-a rugat să-i mai recit o poezie. Și-a luat adio, dar nu înainte de a fi ascultat-o până la final. Scânteia împrumută speranță și viață.

În calitate de părinte, mă emoționez intens când îi aud pe copiii mei spunând: „Tu, tati, ne ești model de putere, curaj și progres”. În activitatea mea editorială și scriitoricească, am căutat mereu scânteia din oameni, pe care să o descopăr, să o promovez, să o susțin. Am mulți poeți și scriitori cărora le-am fost alături încă de la debut, iar acum sunt scriitori faimoși. Da, mi-am dorit mereu să fiu scânteie, atât pentru mine, cât și pentru alții. Încerc să fiu, iar unii spun că am reușit. Promit însă, că nu voi înceta să fiu scânteia care furnizează îndrăzneală, curaj, perseverență.

ÎNTREBARE 3: Care credeți că ar fi, în momentul de acum al literaturii și artei contemporane, câteva condiții necesare și suficiente, nu doar pentru a supraviețui, dar și pentru a atrage recunoaștere, admiratori și, de ce nu, un loc meritat în rama unui Timp, ai cărui stăpâni nu vom fi niciodată?

RĂSPUNS 3: Am mai spus și cu altă ocazie că a scrie nu înseamnă că ești deja scriitor. Tot așa cum o versificație nu înseamnă neapărat poezie. Scrisul are neapărat nevoie de sentimente. Scrie doar cel care reușește să-i facă pe alții să creadă că sentimentele sale sunt de fapt ale lor, că se regăsesc măcar în parte în scrierile sale. A scrie înseamnă să așterni pe hârtie trăirile simple, autentice, gravând totul cu scânteia emoției. Din păcate, acest lucru lipsește literaturii de azi, nu neapărat din vina celui care scrie, ci a cititorului care „persistă” în lipsa de calitate a unei opere.

Nu există o rețetă a succesului, căci „Incertitudinea este singura certitudine reală şi să înţelegi cum să trăieşti cu nesiguranţă este singura ta siguranță” – așa cum spunea J. A. Paulos – dar suntem convinși că fiecare scriitor își are publicul său, cercul său de cititori fideli. Din păcate, scrisul de azi nu se mai cumpără cu aceeași intensitate ca odinioară, cartea în sine nu mai este ceva extrem de atractiv, dacă nu are în ea frivol, erotism, vulgar, comercial. La putere acum este internetul, rețelele de socializare, jocurile, care nu reprezintă cea mai bună alegere de divertisment. Nu judecăm vremurile, nici măcar nu îi judecăm pe oameni. Dar, trebuie să ne judecăm pe noi înșine, mai ales atunci când scriem. Ne datorăm nouă înșine, dar mai ales cititorilor noștri, respect și corectitudine.

Orice început este dificil, pătrunzi într-o lume în care ți se pare că totul îți este împotrivă. Cu timpul, te imunizezi, reușești, prin muncă și dorință de autoperfecționare, să progresezi. Pe scara timpului, uitându-te la scrierile începutului tău, vei avea sentimentul că nu le-ai scris tu sau că nu corespund standardului tău actual. Dar și ele fac parte din devenirea ta ca scriitor, nu trebuie aruncate, ci păstrate cu emoția care te stăpânește la venirea pe lume a primului nou-născut.

Ne vom câștiga un loc în Veșnicie prin scris? Cât de mult contează pentru noi? Unii sunt convinși, alții doar speră. Eu, personal, vreau să rămân eu, să călătoresc frumos prin viață, să mă bucur de tot ceea ce este important pentru mine și pentru cei dragi mie, oricum călătoria spre stele nu este o alegere, ci singura certitudine. Ar fi egoist din partea mea să spun că nu datorez nimic nimănui. Cu siguranță, fiecare îi datorăm lui Dumnezeu viața noastră, dar îmi place să cred că în virtutea liberului arbitru, eu sunt stăpânul propriului destin.

ÎNTREBARE 4: Considerăm aproape întotdeauna că menirea unui scriitor/artist este cea de a crea, în primul rând pentru sufletul său și în al doilea rând pentru public, dar și de a descoperi la rândul său valoarea, acolo unde ea există. Credeți în șansă, sunt sigur. Ne puteți împărtăși, cu unul sau mai multe exemple chiar,  dacă dumneavoastră înșivă reprezentați șansa acordată spre promovarea/afirmarea unei persoane?

RĂSPUNS 4: Da, adevărat, menirea unui scriitor/artist este cea de a crea, în primul rând pentru sufletul său, pentru a-și construi o întreagă lume, un întreg univers al căror creator este. De multe ori, cel care scrie găsește prin scris un refugiu, în care emoțiile lui, trăirile lui, sunt autentice. Scrisul este o confesiune, iar pentru unii devine chiar o religie. Așa cum am spus, începutul este mai greu, începi să construiești ceva care nu știi unde va duce, căile îți sunt necunoscute. Pe măsură ce înaintezi, ți se ascut simțurile critice și estetice, ți se corectează „postura” scrisului, cu alte cuvinte devii mai pretențios cu tine însuți. Inerent acestui fapt, iei contact cu diverși alți creatori, cu care, fără să vrei, începi să te compari. Este bine să îți păstrezi în această comparație un echilibru, fără să te crezi mai slab, dar nici să te crezi superior tuturor. Vei întâlni mereu pe cineva care va scrie mai bine decât tine, dar conștientizezi că nici tu nu scrii rău deloc. În acest hățiș al orgoliilor, vei întâlni și oameni adevărați, față de care vei simți dintru început ceva special, apreciindu-le scrisul, ca o „dragoste la prima vedere”. Pe acești oameni îi păstrezi la suflet, vei simți dorința să îi ajuți, să îi respecți și să îi promovezi.

Cei care îmi cunosc deja scrierile opinează că e bine, mulți dintre ei au făcut-o doar la nivel strict declarativ, fără să scrie ceva despre ele. Cel puțin în Vrancea mea „literară” nu s-a îngrămădit lumea să mă promoveze, să mă aprecieze, deși au apelat de foarte multe ori la mine, la părerile ori criticile mele. Cu mici excepții – poetul Ionel Marin (unul din mentorii mei, fondatorul revistei de creație literară „Bogdania” și al Concursului Internațional de creație cu același nume), scriitoarea Mariana Vicky Vârtosu (prietena și susținătoarea mea dintotdeauna), eseista și traducătoarea de limbă franceză Virginia Bogdan (căreia îi datorez traducerea în limba lui Voltaire a mai multor volume de versuri). Urmare a acestui fapt, am decis să fac eu însumi pași spre promovare, dar nu am căutat propria-mi promovare, ci am ales să promovez ceea ce merită cu adevărat. Așa a apărut în 2011 Revista universală de creație și atitudine Armonii Culturale, fondată împreună cu poetul vrâncean Ionel Marin, care de 14 ani promovează scriitori din întreaga lume, nu doar pe cei de limbă română. O revistă în paginile căreia scriu personalități ale lumii culturale românești de pretutindeni, filologi, eseiști, critici literară și de artă, publiciști, jurnaliști, teologi, istorici, muzicologi și muzicieni, artiști plastici și enumerarea poate continua.

Revista reprezintă un serviciu pozitiv de imagine pentru toți cei care au nevoie de promovare.  Am început și eu, timid, din 2011, să scriu despre alții. Cronicile, recenziile, comentariile mele critice, au fost foarte bine primite de cei cărora li se adresau. Am scris despre ceilalți întotdeauna cu respect și bun simț, încercând să iscodesc mai întâi frumosul, binele, decât să potențez urâtul, răul. Întotdeauna scriu doar despre ceea ce îmi place, am un blocaj grav atunci când ar trebui să scriu despre ceva ce nu îmi place, acest fapt amintindu-mi despre Tudor Arghezi care spunea, citez din memorie: „Critica literatului incapabil constă în aceea de a găsi punctele mai puțin reușite ale unei opere, deoarece aflarea celor reușite îi este cu adevărat inaccesibilă”.

Tot cu scopul promovării valorilor românești de pretutindeni, am înființat Editura Armonii Culturale, care continuă să împlinească vise. Și o face cu respect pentru autor, în primul rând, iar în al doilea rând pentru propriul nostru parcurs. Este o editură care nu trebuie și nu își dorește să concureze cu nimeni, nu se crede superioară nimănui, dar care știe să fie aproape de oameni, să le mângâie sufletele, să le ofere sprijin și ajutor, să-i valorizeze, să-i promoveze. Ne mândrim că am girat și ne-am făcut parte din debutul multor scriitori tineri sau chiar mai puțin tineri, dar care acum au în palmares multe alte apariții editoriale ori sunt membri ai unor uniuni de creație profesioniste. Avem deja prieteni și colaboratori constanți ai revistei pe care o conduc și mii de vise împlinite prin editura pe care acum o păstorește fiul meu, George-Nicolae Stroia.

Dacă ar fi să rostesc nume, mă tem să uit și fără să vreau, nerostind, să nu supăr pe cineva, dar pot spune că sunt mândru că am fost și continui să fiu parte din visele împlinite ale multor oameni valoroși.

Secțiunea 2: AUTOINTERVIU

***************************

ÎNTREBAREA 1: Spune, te rog, suflete, ce ai simțit prima dată când a înmugurit în tine iubirea?

RĂSPUNSUL 1: E greu să spun ce am simțit, dragul meu, sau mai bine zis, înmugurirea s-a convertit imediat în inflorescență. Atât de multe se pot spune, că mi-ar fi mai simplu să vorbesc despre ce nu am simțit atunci. E minunat să crezi că acel sentiment te va tranforma într-o poveste de viață, că te va purta de multe ori la porțile imposibilului, că te va face să te simți când plutind pe cer, când azvârlit de pământ. În viața mea au fost multe iubiri, însă pentru mine fiecare dintre ele a fost prima. Iubirile mele au purtat nume diferite: floarea, natura, cerul, pământul, marea, liniștea, solitudinea, anotimpul, rugăciunea, poezia. Însă doar o singură dată în viață, am simțit că a sosit Ea, Iubirea adevărată, Adorata mea, căreia i-am dedicat de atunci fiecare clipă, cu fidelitate și dorință. A fost o iubire atipică, desprinsă parcă dintr-o poveste, în care „creștea Făt-Frumos într-o zi, cât alții în zece”. Așa a fost și iubirea noastră. Un bărbat matur se îndrăgostește de un boboc de fată, care abia atunci începea să-și deschidă sufletul către viață. Ne-am zărit, trecător, preț de câteva secunde, în locul linștii absolute, eu venit să îmi vizitez bunicii răposați, ea să-și viziteze bunicii răposați. La o săptămână după ce ne-am întâlnit, am decis că ne vom căsători, că vom face nuntă, că vom avea copii, cărora le vom da câte puțin din totul nostru. Am simțit de-a lungul anilor că sunt binecuvântat alături de jumătatea mea, că doar ținându-ne strâns de mână vom progresa, vom merge înainte. Am ca partener de viață un om matur, de nădejde, o femeie deșteaptă și frumoasă, a cărei aură emană doar bunătate și altruism. Am ajuns să devenim unul altuia respirație, inspirație, putere, susținere. Îi mulțumesc cerului pentru toate acestea și în special lui Dumnezeu, care pe plaja de nisip a vieții noastre, ne-a desenat Iubirea și a Împlinit-o.

ÎNTREBAREA 2: Dar suflete al meu, știu că și Poezia este una dintre marile tale iubiri. Când, cum ai descoperit-o și de ce crezi că ai nevoie de ea?

RĂSPUNSUL 2: Dar ce bine mă cunoști și ce adevărat mă intuiești! Da, ai mare dreptate, poezia este una dintre marile mele iubiri. Dintotdeauna mi-a plăcut să citesc poezie, am crescut cu marile opere literare naționale, dar și universale. Am adorat mereu poeziile lui Eminescu, Alecsandri, Goga, Blaga, Nichita, Păunescu, Radu Gyr, dar și ale lui Esenin, Pușkin, Beaudelaire, Shakespeare. Mă ascundeam mereu în șifonier sau sub fața de masă lungă până la pământ, să mă răsfăț cu momente de lirism sau să mă încarc cu veritabile acte și dovezi de credință și rugăciune. Scriam poezie și în școala generală sau chiar la liceu, la nivel profan, evident. Eram mereu rugat de colegi să le scriu catrene cu care să cucerească fetele. Știu că multe dintre fete s-au îndrăgostit de romantismul găsit în acele bilețele, fără să afle însă niciodată cine era cu adevărat autorul lor. Din 2010, când am pășit în lumea scrisului, am cochetat din nou cu poezia, în mare parte am dedicat versurile mele Adoratei, dar și familiei ori persoanelor dragi sufletului, apropiaților și nu în ultimul rând, lui Dumnezeu.

„Nu vreau a mai rosti nesăbuite lucruri,

nici vieții să-i arăt multele mele trucuri,

spun doar că pot oricând să jur că-mi este bine,

doar dacă al MEU suflet este mereu cu TINE!”

(Gheorghe A. Stroia, „E Liniște”)

Cum să mă întrebi de ce am nevoie de ea. Sigur, am! Tu nu ai? Ai simțit vreodată că îți cântă cineva la ureche, iar printr-o nevăzută vrajă, așterni pe hârtie literă după literă, cuvânt după cuvânt, apoi nu poți să explici ce și cum s-a întâmplat? Nu pot să îmi explic altfel, decât că este scânteia care se aprinde și se preface în flacără, este VIAȚA CA O SCÂNTEIE care ne cheamă spre frumos prin toți porii ei. Îmi amintesc uneori de mine:

„Și eu am

stelele mele,

norii mei,

anotimpurile mele,

am uneori senin,

alteori furtună,

pe toate le am

și mi le asum,

sunt toate

ale mele.

Am nevoie

de clipa mea,

am nevoie

de mine,

pe mine

mă accept,

mă iubesc,

mă caut,

mă regăsesc,

o simplă clipă,

clipa cea nouă,

din anul cel nou,

într-un Nou,

mereu Nou

Început…”

(Gheorghe A. Stroia – „Reînnoire”).

Apoi simt că mă cutremur, că îmi răsar în minte chipuri dragi, amintiri dragi, pe care nu le mai am fizic lângă mine, dar pe care le păstrez mereu în inimă. Mi-e dor de mama, de tata, mi-e dor de copilărie, mă încearcă dorul de necuprins și, uneori, mai strig:

„În care stea aprinsă,

tu, mamă, te-ai ascuns,

de ce ți-e chipul-umbră

un dor de nepătruns,

de ce ți-e poza-n ramă

doar ceară alburie,

de ce ți-e amintirea

durere-n carne vie?”

(Gheorghe A. Stroia, „În ce minune”)

Vrei desigur să mă întrebi dacă voi abandona vreodată poezia? Da, poate doar când voi deveni călător printre stele, căci:

„Adormim în apus,

înfășurați în vise,

cu gândul la încă o viață,

pe care n-am trăit-o încă.

Renaștem apoi

doar în zorii amintirilor

celor dragi nouă,

iubirilor noastre,

copiilor noștri,

prietenilor noștri,

pelerini, rătăcitori,

spre o rază de soare.

Ne topim în Necuprins

prin divinul

ființei noastre de lut,

în țărâna din care

ne-am născut.

Devenim liniște,

tăcuți ca lespedea rece,

uitând că sufletul

e mai bătrân

decât Universul,

dar mai tânăr

decât firul de iarbă.”

(Gheorghe A. Stroia, „Viața pe care nu am trăit-o”)

ÎNTREBAREA 3: Suflete al meu, ești credincios sau altfel spus crezi în nemurirea sufletului?

RĂSPUNSUL 3: Am spus și recunosc, nu mă consider o persoană religioasă, ci mai curând una spirituală. Am crezut mereu că sufletul este energie, da, parte a unei energii divine, superioare, că este de fapt scânteia din viața noastră, în deplin acord cu VIAȚA CA O SCÂNTEIE. Fiind o entitate energetică, sufletul nu apare din neant, ci este venit de undeva. Nici nu se poate altfel, dacă te gândești că fiziologic, se unesc două celule care devin un tot, din care apare o nouă viață și se dezvoltă o nouă personalitate, o nouă trăire. Am crezut dintotdeauna în Dumnezeu, în Mântuitorul nostru, în Mântuirea ca o necesitate a unei speranțe, a unei certitudini, că există viață și dincolo de moarte.

De mic copil, sărac fiind, îmi doream câteodată ceva ce nu puteam avea. Trăiam mereu cu ideea că cineva, cândva, mă va ajuta să obțin acel ceva. Au apărut în viața mea oameni cu aripi, care m-au ajutat, care mi-au dăruit scântei din viețile lor, care m-au împins către înainte, m-au învățat să am curaj. Unul dintre ei este părintele Vasile Strat, care a fost mai mult decât un înger și căruia îi voi purta o veșnică recunoștință pentru tot ceea ce m-a învățat.

Nu am fost un copil crescut în biserică, dar îmi plăcea să merg la biserică, probabil cu inocența de atunci credem că în jur nu există decât bine, frumos și puritate. Mult mai târziu, dincolo de vârstele copilăriei, am realizat că trăim într-o lume rea și ipocrită, dar că biserica nu este formată doar din ziduri inerte, ci este formată mai ales din oameni, așa după cum bine spune Mântuitorul: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei, 18:19-20).

Am avut în viață și experiențe care m-au apropiat de esența divină a sufletului și mi-au întărit convingerea că nu totul se termină aici, pe Pământ. Că nu suntem doar lut, ci în primul rând particule de stele. Am fost atras și de învățături altele decât noutestamentare – Thora, Coranul,  filosofii budiste, cabaliste, shintoiste – și sunt convins că Dumnezeu este doar Unul și că El este izvorul Scânteii. Dar de fiecare dată, m-am întors și am strigat ca evanghelistul: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu, 9:17-32) sau, așa cum poetul ar face-o:

„Mușcă din mine,

tu, Timpule hoț,

din viața mea scurtă

făcut-ai negoț,

ai scos-o la târg,

s-o vinzi pe vecie,

fărâmă din mine

în veac nu mai fie!

Mușcă din mine,

dar mușcă-mă blând,

căci sunt însuși Timpul

pe stele călcând,

n-am oră, nici veac,

nu mai am clipe vii,

adună-mă-n Poală,

fă-mă râs de copii!”

(Gheorghe A. Stroia, „Mușcă”)

ÎNTREBAREA 4: Ce crezi, suflete al meu, despre cum te văd alții, despre cum se raportează ei la tine?

RĂSPUNSUL 4: Aș fi egoist să spun că nu îmi pasă deloc cum mă văd alții, dar mi-aș dori să mă vadă alții tot așa cum mă văd eu. Un om simplu, fără nicio intenție negativă asupra nimănui, dispus mereu să ajute, să înțeleagă, să-și sacrifice propriile așteptări în favoarea împlinirii așteptărilor celorlalți. Nu am spus, a nu se înțelege despre mine că îl ador pe Narcis, că îmi place să mă privesc în oglindă, dar da, îmi place să mă privesc mereu în oglinda sufletului. Să constat de fiecare dată că nu păstrez loc de ranchiună, de egoism, nu sufăr de mania grandorii și nu m-am crezut niciodată gloria universului. Dacă cei din jurul meu, care au ajuns să mă cunoască suficient de bine, spun că își doresc să fie ca mine, că le pot fi model pe anumite secvențe, fie și strict spectrale, atunci viața mea este cu adevărat o scânteie. Nici nu-mi pot dori mai mult. Ba da, îmi doresc să fiu în continuare de folos, să fiu în continuare iubit, iar tu, suflete al meu, să păstrezi Poezia la rang de Speranță, căci nu doar eu, ci cu toții ar trebui să clamăm:

„M-am întrupat

din Abisul

străin de lume,

doar pentru mine,

voi arde în candela

Cuvântului, până când

voi putea răsări

în alt Abis,

când voi striga:

„Doamne, am răsărit!””

(Gheorghe A. Stroia, „Am răsărit”)

© Gheorghe A. Stroia

Slobozia – Urechești, 2025

by

Referinţă Bibliografică

VIAȚA CA O SCÂNTEIE – VOLUMUL 1: GHEORGHE A. STROIA (Slobozia-Urechești, Bacău)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 martie 2025