Întreabă floarea

Mă întrebi dacă mi-a fost dor de tine?

Întreabă copilul din orfelinat dacă i-i dor de mamă,

tatăl din azilul pentru bătrâni dacă i-i dor de copii,

orbul din pagina scrisului Braille dacă i-i dor de lumină,

deșertul din inima Africii dacă i-i dor de izvoare, pasărea

din colivie dacă i-i dor de azurul cerului, floarea din glastră

dacă i-i dor de rouă.

Întreabă-l pe Ulysse dacă i-a fost dor de Ithaca,

pe Brâncoveanu și pe feciorii săi dacă le-a fost dor de viață,

pe Eminescu dacă i-a fost dor de poezie, pe unchiul meu deportat

în siberii dacă i-a fost dor de Basarabia, pe fratele meu român de

după sârma ghimpată dacă i-a fost dor de Țară, întreabă-l pe Crist

cel răstignit dacă i-a fost dor de oameni și atunci poate

că vei înțelege dacă mi-a fost dor de tine.

Zbor frânt (I)

Săgețile ochilor tăi mă străpung ca niște raze röntgen,

încât îmi aprinzi nu doar inima mea palpitând, ci și sufletul.

Căldura surâsului tău tropical din nopți beduine topește înghețul

granitului veșnic al Antarcticii cuibărite în mine.

Gândul tău temerar nevăzut îl prinde pe-al meu pitulat la umbra

unei fraze stufoase și-l înalță spre ceruri.

Și numai zborul tău săltăreț de pe o creangă pe alta mă răcește

și-mi taie arípile, coborându-mă din nori pe pământ.

Zbor frânt (II)

Dumnezeu îi dete femeii suflare și două mari áripi ușoare ca vântul,

mai iuți decât gândul la ore astrale să zboare. Nerăbdătoare, femeia

pe loc se dezise de ore astrale, își desfăcu cât mi ți-i largul arípele

repezi ca clipele și se-aruncă-n nebuloasele cerului, genunile lerului,

în căutarea misterului.

Dar nu îl găsi. I se făcu dor de dorul bărbatului nezburător.

Când reveni în zori de zi, privirile lui căzură avid, ca un bolid,

ultraoripile, și-i retezară arípile.

Și azi, uneori, când vine și-o-ncearcă iar dorul de zbor, când

reazămă-și fruntea de norii de plută, ca struna-și întinde când

arcul de ciută și-ar vrea să se-arunce în largul abisului, din umbră-o

privește un ochi scrutător de nezburător și-i taie arípele visului.

Cea mai aprigă luptă

Cea mai aprigă luptă în curând se va da nu pe Câmpul lui Marte,

pe Rhin sau Nevá, sub baia de soare, sub clarul de lună, sub scrâșnet

de săbii, în goană nebună, ci tainic, ca smoala pe fundul cazanului,

în miezul tenebrelor lavei vulcanului din inima mea.

În lupta aceea în- vingători nu vor fi. Doar eul din mine și steaua-mi

vor ști durerea ce sufletul mi-l va răvăși.

Din țărm de nord spre țărmul austral

Nici maică-ta nu te gândi așa frumoasă

Cum te zidii din vise și speranță

Și dacă azi un aht de plumb m-apasă,

Eu nu-ți cerșesc iubire și creanță.

Urmează-ți zborul tău de migratoare

Din țărm de nord spre țărmul austral.

Zdrobită când vei reveni, mă vei aflare

Într-un stobor în zvon de clopot claustral.

Natașei

Eu te-am iubit. Cea dragoste, prea poate,

În suflet încă nu s-a stins de tot*.

De ce, atunci, la tâmple-un clopot bate,

De parcă aș urca pe eșafod?

Îți amintești? La balul de pomínă

Pe-arípi de vals cum ne roteam spre cer,

Cum radiam lumină din lumină

Și cum turba de ciudă bietul Pierre?

De câte ori, în fantezii decente,

Te fulguiam în rochii de mesteceni

Să-ți freameți boiu-n ritm de valuri lente,

Sub plete de răchite să ți-l legeni?

Te confundam cu Larina, Rostova,

Așa precum în vise te visam,

În faeton de gală de Moldova

Prin țara lui Esenin când treceam.

Și te-am văzut: cu íniștea pe umeri,

În ochi  – cu largul stepelor calmuce

Și-n voce cu metal când să enumeri

La câți basarabeni le-ai pune cruce.

Eu știu: nu-și schimbă-n veci viciul jivina

Și roșul sânge apă nu se face.

Prin vene-ți gâlgâie Ecaterina

Și își adună sotniile cazacii.

Și-am înțeles: când nu mai vine trenul

Ce l-ai trimis cu frații-mi spre Siberii,

Din mușchii lor își scoate hrană renul,

Din ochii-ți mă scrutează consângenii.

Eu te-am iubit. Cea dragoste, prea poate,

În suflet încă nu s-a stins de tot.

De ce, atunci, la tâmple-un clopot bate,

De parcă aș urca pe eșafod?

*Primele două versuri sunt preluate din poezia

lui A.S. Pușkin „Eu te-am iubit”.  

Te cheamă feciorii-mi

Am obosit să te-aștept. Nu te mai chem.

Stolurile anilor lungi de-așteptări mi s-au strâns pe retina

inimii mele fragile ca într-un ghem. Nu te mai chem.

Te cheamă coloana fără sfârșit a așteptărilor mele,

te cheamă cântul cu áripa frântă al lui Ion și al Doinei,

poemul pe care nu-l voi mai scrie nicicând, rivala din

mele te cheamă, te cheamă feciorii mei nenăscuți

și orfani de pe-acuma de mamă.

În infernul lui Dante  

Aș merge cu tine și-n infernul lui Dante, poate,

numai așa vei simți cât de mare îmi e suferința.

Însă teamă mi-i că și-acolo, printr-o lege-a hazardului,

eu voi fi printre primele, iară tu în al nouălea cerc.

Cum m-oi zbate și-n tártar ca să rup cu-ndârjire un cerc

după altul și s-ajung în al nouălea cerc, mistui-mă-va

gândul că tu, temerară, te vei chinui de-o mie de ori

mai mult că nu poți să rupi fierul prinsorii s-o zbughești

într-un alt labirint spre-a mă pune la noi încercări.

Și-ngân cu poetul: „Lasciate ogni speranza…”

Stană

N-auzi cum se zbate să rupă cel dig al octavelor inima mea?

De vraja acordurilor ei se-mbată floarea de tei și

mă-nvârtejește-ntr-un iureș satanic de horă de nimfe.

Nu vezi cum planează eteric aroma sărutului meu către tine?

De mierea și roua minunii se-mbată razele lunii, roindu-mi

nebune ca aură-n zumzet de stup de albine.

Nu simți cum îmi colcăie-n vine să-ți fure catargul un cor de sirene?

De farmecul cântului lor înoată prin vise chiar și Ulysse.

Ci numai tu imperisabilă stană rămâi  — de ne-nduplecat Penelopă.

Voi arde și-acolo

Sunt matelotul vrăjit de ocheada de foc a feei proptite de țărm,

Iar feea ești tu. Ce-aș mai vrea să mă pierd în azurul

Mării Egee al cerului ochilor tăi!… Tu  – nu.

Sunt alpinistul orbit de zăpada de sticlă a frunții Kilimanjarului.

Kilimanjarul ești tu. Ce-aș mai vrea să-mi sting setea din piept

cu răcoarea lui glacială!… Tu  – nu.

Sunt căutătorul de perle-n recifele-lanț de pe coastaAustraliei.

Perla ești tu. Ce-aș  mai vrea să-ți sărut infinit strălucirea

sânilor tăi sidefii!… Tu  – nu.

Sunt exploratorul de noi zăcăminte de aur într-un proaspăt Klondike.

Klondike-ul ești tu. Ce-aș mai vrea să palpez, să-nfierbânt

metronomul inimii tale de gheață!… Tu  – nu.

Sunt eminescianul călător în stele pe aura ce tenconjoară.

Steaua ești tu. Ce-aș mai vrea gravita ca o pulbere-n constelația

de aștri ai quasagului tău!… Tu  – nu.

Când vom trece-n curând în neunde, o magmă nestinsă

și-un aisberg placid – Eu și tu, Eu voi arde și-acolo în flăcări

de vise și dor pentru tine, Tu   –  nu.

Născută spre-a naște

Ce jalnic arăți când pozezi c-o duci bine cu-arapii și punkii,

Că-ți schimbi Mercedes-ul ca ei tutti-frutti, walkietalkie!…

Chiar nu știi tu oare că toți ei  – kadâr-țafanachii –

De-o mamă-s făcuți și-ntr-o apă scăldați, crăpare-le-ar ochii!

Mai lasă-i la naiba pe ultramodernii barcasinobistrobăieți

Și vino-ntr-o lume vetustă de vise și basm, reda-mi-te mie,

Tu, sfântă fecioară, născută spre-a naște numai poeți,

Inegalabila mea poezie!

Zidi-mă-voi eu

N-am să te-ngrop în piatra de temelie-a altarului și nici

în brațele reci ale zidului de mănăstire  – nu vreau să-ți pronunțe

anátema sfinții părinți că le-ai fi pângărit lăcașul cel sfânt și nici

să ți se-nchine toți păcătoșii ca la sfintele moaște.

Zidi-mă-voi eu să-ți citesc din sfântul altar cuvinte de aur din

Sfânta Scriptură și să-ți bat toaca în fiece zi, chemându-te la

ispășirea păcatelor, pe care nu cu mine le-ai săvârșit.

Zadarnic

Zadarnic Încerci să explici

Fisura răcelii Ce s-a produs între noi.

Explicația-ți sună

Ca o rugă a  preotului Către Cel-de-Sus

Întru iertarea păcatelor

Osânditului la moarte,

Iar mie  – Ca un verdict.

Osânditul sunt eu.

Îți ard scrisorile  –

Bibliotecă din Alexandria  –

Cu indiferența năvălitorului barbar

Ce a incendiat

Depozitul sacru al civilizației.

Incendiatorul sunt eu.

Mâine în zori Îți voi trimite bezéle

De la pupa vaporului, Ce ne va despărți

pentru totdeauna, Aidoma gâdelui

Ce-și face cruce

Înainte de-a slobozi ghilotina

Să-i taie capul Osânditului la moarte.

Osânditul vei fi tu.

Deși sunt ani

Deși sunt ani de când ne-am fost văzut

Și-am ros în doi un pud de sare, zeci – de pâine,

O taină-mi ești și azi ca la-nceput.

Doar când te-oi pierde-n vid necunoscut,

Te voi cunoaște, poate, mult mai bine,

Enigma mea de astăzi și de mâine.

Deși de dragu-ți simțurile-mi năi năieri

Au ars în foc și-n pară s-au topit,

N-am ars, îmi reproșezi, la infinit.

Doar când ai să mă pierzi în nicăieri,

Vei înțelege cât de mult te-am fost iubit,

Enigma mea de astăzi și de ieri.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 august 2024